Gata, am lăsat Ipiales în urmă, suntem pe Panamericana, o autostradă superbă, cu peisaje care îți taie răsuflarea.
Mi-ar plăcea mult să o parcurg de la un capăt în altul, într-o zi, dar având în vedere că vorbim de 48.000 km s-ar putea să fie un plan nerealist.
După peisajele frumoase, urmează și prima surpriză neplăcută – ca să trecem granița dintre Columbia (Ipiales) și Ecuador (Tulcan) trebuie să stăm 5 ore în picioare, la o coadă imensă, având deasupra noastră un soare care arde necruțător!
Nici măcar nu avem unde să ne adăpostim, așa că stăm la coadă cu rîndul! Noroc cu vânzătorii ambulanți care fac ture cu fructe proaspete (în special pepene roșu), de care profităm la maxim.
Obosite, arse și plictisite dar triumfătoare, cu cerneala ștampilei de intrare, proaspăt uscată în pașaport, ne interesăm de unde luăm autozbuzul spre Quito, prilej cu care descoperim că moneda folosită în Ecuador este dolarul american.
După alte 6 ore de șerpuit pe Panamericana am ajuns în Ecuador, a doua cea mai înaltă capitală din lume, (după La Paz) aflată la 2.850 m înălțime.
Diferențele între Columbia și Ecuador se fac deja simțite.
Aici, taxiurile nu folosesc taximetrele, polițistul pe care îl întrebăm cum stă treaba ne spune că prețul se negociază și ține și de noroc. Sub 10 dolari nu reușim să scoatem cursa.
După maxim 20 de minute ajungem la cazare. Proprietara, o distinsă doamnă în vârstă, ne așteaptă cu cheia. Apartamentul rezervat pe Airbnb este superb, curat și decorat cu multe tablouri, despre care aflăm că sunt pictate chiar de către proprietară. Se vede că suntem în casa unei artiste!
La fel ca Bogota, și Quito ne întâmpină cu ploaie și ceață.
Prețurile par și ele măricele, și noi care credeam că va fi mai ieftin decât în Columbia. Spre exemplu, într-un restaurant am plătit vreo 15-20 de dolari de persoană, pentru un singur fel de mâncare și câte o bere.
Câțiva locuitori ne avertizează să nu scoatem telefonul la vedere și să ne ținem geanta cât mai ascunsă.
Nu prea ne simțim în siguranță pe străzi. Pe străzi mișună câțiva oameni dubioși, cineva a încercat să ne deschidă geanta, noroc că nu aveam nimic prețios în ea.
Aflăm că una din înșelatoriile des întâlnite aici constă în faptul că poți călca „din greșeală” pe o punguță de muștar. Un localnic vine și te ajută să te ștergi de sosul de muștar, dar în același timp te va curăța și de portofel. E bine de știut!
Suntem atente pe unde călcăm, oricum plouă. Plouă, plouă, plouă. Facem niște provizii de la o piață loală (multe fructe și legume delicioase) și ne refugiem la cazare. Ce noroc avem că stăm într-un apartament drăguț!
Nu prea ne-am făcut temele așa că nu știm prea mult despre această țărișoară. Prin urmare, ne rezervăm restul zilei pentru a face un research rapid pe internet și a marca pe hartă un punct de informare turistică, primul lucru pe care îl vom vizita în ziua ce urmează.
