Excursia din Playa Blanca s-a prelungit la 3 zile.
Prea strălucea Caraibele în zeci de culori, prea era bun peștele proaspăt prins de localnici; și oricum parcă oboseala își cam spunea cuvântul după peste 40 de zile de călătoreală.
Am zăcut la soare, ne-am bălăcit în mare și ne-am încărcat bateriile pentru noi aventuri.
Următoarea oprire este Santa Marta, un orășel tare autentic, care stă însă în umbră din pricina Cartagenei.
Orașul are ieșire la Marea Caraibelor dar și la poalele munților Sierra Nevada de Santa Marta. Acesta este cel mai înalt lanț muntos de coastă din lume, cu piscuri acoperite de zăpadă.
Santa Marta este în același timp un port foarte important și capitala departamentului Magdalena.
Orașul își începe istoria în anul 1525, când a fost întemeiat de conquistadorul Rodrigo de Bastidas. Santa Marta a fost primul oraș spaniol din America de Sud.
În Santa Marta am vizitat „Quinta de San Pedro Alejandrino”; casa în care și-a petrecut ultima parte a vieții eroul național, Simon Bolivar. Dar și Muzeul de Arheologie, Catedrala orașului, care se pare că este cea mai veche din Columbia.
Fix în această perioadă a și început carnavalul din Baranquilla; cel mai mare din țară. Am fost avertizate însă că orașul va fi plin de turiști și locurile de cazare sunt rezervate cu o luna înainte; așa că am renunțat să mergem acolo.
Am ales în schimb să stăm două zile în Palomino, la plajă.
Apoi în Cabo de la Vela, un loc destul de greu accesibil; unde am ajuns după ce am schimbat iar vreo 3 mijloace de transport care mai de care mai dubioase.
Am ajuns prăfuite din cap până în picioare și ne-am negociat cămăruța la un preț mult peste ce am plătit până acum.
Nu avem încotro, oferta e limitată și se practică tactica – nu-ți convine, caută in altă parte, și știi destul de limpede că nu ai multe optiuni.
Mare lucru nu e de făcut pe aici. Linia de coasta a Caraibelor se îmbină armonios cu deșertul roșu și arid.
Locuitorii de aici sunt în special nativi din triburile Wayuu.
Cu toate că mai vezi câțiva călători rătăciți din loc în loc, nu este deloc turistic, ci doar un sat de pescari cu locuințe modeste, peisaj arid și un soare necruțător.
Câteva restaurante improvizate destul de scumpe, două-trei chioșcuri, un magazin de kitesurf și cam atât.
Ca și băuturi găsești doar bere Polar, adusă din Venezuela, pentru că este mult mai ieftină.
Apa îmbuteliată este scumpă iar cazările nu îți oferă dușuri ci un butoi umplut cu apă, și o găleată pe care să o folosești pentru a te spăla.
A doua zi am făcut o mini-excursie până la Pilon De Azucar și la El Faro, foarte fotogenic la apusul soarelui.
De aici, de la capătul lumii, poți ajunge și mai departe, până la cel mai nordic punct al Americii de Sud, la Punta Galinas, dar părea mult prea complicat, așa că ne-am făcut în schimb alte planuri.
După 2 zile suntem nerăbdătoare să ne întoarcem iar la civilizație.
Visăm la un duș călduț, o porție de mâncare care să nu fie un pește uscat, o mână de orez si un peisaj ceva mai verde.
