Bine ne-am regăsit la sfârșitul unei săptămâni pline, care a trecut repede ca gândul, cel puțin la mine.
În weekend m-am distrat alături de prieteni la Băneasa Forest Run, o cursă dragă mie, la care nu am mai participat de vreo doi ani.
Pentru toți cei care sunt fani alergare și vor să evadeze din oraș, pădurea Băneasa oferă șansa unui antrenament în natură, rupt parcă de haosul cotidianului și asfaltul parcurilor.
Eu una, mai ales că alerg în IOR și cunosc fiecare centimetru din acel parc, de abia aștept să evadez altundeva. În plus atmosfera este foarte prietenoasă, concursul este bine organizat și traseele, atât cel de cros, cât și de semi-maraton nu sunt dificile, cu toate că sunt pe țărână. Dimpotrivă, aveți ocazia să experimentați alergarea pe un teren mai moale, dar și să vă formați glezna și atenția distributivă la evitarea obstacolelor de tot felul, într-un peisaj de primăvară absolut încântător.
Acestea fiind spuse să trecem mai departe. Am povestit data trecută de grupurile de suport și ce înseamnă să ai lângă tine oameni care înțeleg ce încerci să faci și te susțin, sau cel puțin nu te judecă fără să investigheze.
Am zis de asemenea că o să vorbim despre familie în același context.
O să încep cu a mea, că e cel mai bun exemplu. Mama a fost și este un om activ de când o știu. Cu toate că de cam vreo patru ani aleargă și ea cot la cot cu mine, a trecut ceva vreme până să înceapă să experimenteze cu adevărat viața de alergător, sau mai bine spus provocările care vin odată cu ea.
La început mă întreba mereu de ce trebuie să alerg atât.
„Ok, ai vrut să alergi un ultra maraton și acum că l-ai alergat de ce continui să alergi atât de mult, că nu prea mai ai timp de nimic altceva”.
„Păi, îmi place, acesta ar fi primul motiv, și în a doilea rând, mai vreau să alerg câteva ultramaratoane”.
De fapt vreau să alerg distanțe lungi în general și atunci trebuie să mă antrenez corespunzător.
Sunt persoane care poate cred că mă antrenez pentru a face față competiției. Nu este vorba despre competiție aici, cât despre practicarea în siguranță a unui sport.
La 36 de ani, cu stilul de viață pe care îl am nu îmi pot permite să visez cai verzi pe pereți despre performanță și mai știu eu ce. Dar pot să visez la alergări cu accidentări mai puține și recuperări mai rapide, la concursuri pe care le pot duce cât pot eu de bine, date fiind toate cele menționate mai sus.
Și ca orice altceva în viață, munca, perseverența și disciplina sunt aspecte care pot face lucrurile să meargă bine, poate chiar peste așteptări. Deci nu poți să o iei mai încet și nici să o iei pe scurtături. Faptul că am alergat un concurs nu înseamnă că am câștigat experiență, că pot să mă las pe o ureche și să mă duc la celelalte fluierând.
Am trecut de acest episod și am ajuns la mâncare.
„Păi e prea scump să mănânci așa, nu își permite toată lumea să cumpere avocado, salate și germeni de grâu și pudre de nu știu care”.
Și are dreptate. Și pentru mine a fost o ajustare financiară pe alocuri, ca să spun așa, pe care nu am vrut să o fac la început pentru că nu mă preocupa partea asta. Eram prea ocupată să alerg, să mă înscriu la toate concursurile care îmi apăreau în cale, ignorând în mare parte recuperarea – cel puțin nu mă ocupam de ea pe cât trebuia la cât alergam – iar de mâncat, alergam să mănânc, să spun așa. În momentul în care și mama, la fel ca și mine a lovit un prag unde au început problemele cu crampe și accidentări s-a gândit de două ori înainte să mă mai întrebe de ce mănânc așa de “fiță”.
Recunosc, că m-am ținut departe de un astfel de regim alimentar – pe care încerc să îl transform în stil de viață – nu doar din cauza costurilor, ci și pentru că nu știu cum să mă organizez încă iar poftele mele puteau fi costisitoare.
Mi-am dat seama în timp că oamenii ăștia pe care îi urmăream eu și despre care credeam că investesc cam mult în sirop de arțar, agave, dulcețuri low carbs, germeni de grâu sau fructe proaspete care mai de care mai exotice – nu mâncau mult!
Spre deosebire de mine care compensam fiecare calorie alergată cu mâncare. În capul meu îmi era teamă că dau o grămadă de bani pe tot felul de chestii și le mănânc imediat pentru că nu mă puteam abține.
Ei bine, la asta lucrez acum. Am frigiderul plin cu tot felul de lucruri care în mod normal nu ar fi rezistat mai mult de o zi – dacă ar fi rezistat! – și stau foarte bine și frumos o săptămână, dacă nu și mai mult. Între timp a început să vadă și mama cum merge treaba cu mâncatul ăsta mai organizat, dar am trecut apoi la discuțiile de detaliu.
Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului
„De ce folosești prostie din aia de maioneză din comerț când pot să ți-o fac ea repede în casă și gata. De ce nu mai mănânci icre că sunt sănătoase! De ce nu mai mănânci atât de multă mâncare gătită, că aia oricum te scutește de ceva cheltuieli pentru că te ține măcar două sau trei zile.”
Foarte adevărat tot ce zice ea acolo dar, i-am făcut proba, să îi demonstrez practic, nu doar să îi justific alegerile mele de a nu face multe dintre lucrurile astea.
În ianuarie mama a fost la mine în vizită pentru câteva zile și într-o seară am făcut amândouă o salată mare cu de toate: ciuperci gratinate, zuchinni, roșii, ou fiert, ton în suc propriu – toate adunate dacă îmi amintesc bine, ajungeau la cam 200 calorii de porție. Am lăsat-o să facă maioneză cum face de obicei și i-am calculat ingredientele ca apoi să îi arăt că cele două linguri folosite ca dressing au fost aproape 120 calorii – aproximativ jumătate din valoarea calorică a întregii porții.
Am întrebat-o: „se merită mama să bagi atâtea calorii degeaba, se justifică făcutul în casă, cel puțin la faza asta?” O maioneză cu extrem de puțină proteină de la ou dar o groază de grăsime goală de la ulei. Versus o salată cu de toate, de la proteină, la low carbs, fibre și grăsime în cantitate decentă.
La câtă maioneză folosesc eu pe săptămână, o variantă din comerț cu grăsime redusă, nu numai că mă costă puțin având în vedere cât de mult timp o folosesc, dar nici nu se strică, are gust bun și cred că, odată ce nu abuzezi de ea, nu poate să fie atât de nocivă. Cred că mai nocive sunt toxinele pe care le inspir în drum spre serviciu decât cele trei sau patru lingurițe de maioneză pe care le consum pe săptămână.
Icrele – ador icrele! Iar icrele acelea de crap sărate în cutiuța lor micuță au doar 150 de calorii. Problema cea mare este iarăși uleiul folosit să le umple și grișul – care la noi este ingredientul de bază al rețetei. Aș mânca o tonă, fără exagerare, dar din păcate mi-aș mânca toată mâncarea pe o zi într-o singură masă să zic așa. Am dat de câteva rețete de icre făcute cu pastă de avocado sau urdă slabă. O să le încerc și promit să revin cu rețeta.
Cât despre mâncarea gătită, nu o evit cu totul. Sunt mare fan supe creme, mâncare de mazăre și linte, mâncare de cartofi, dar fără afumătură. Însă le fac în cantități reduse pentru că mă plictisesc de una singură să mănânc aceleași lucruri. În plus – și sper să nu greșesc – am impresia că se pierd multe proprietăți sănătoase ale ingredientelor atunci când sunt fierte sau gătite timp îndelungat.
Și acum să revenim la subiect de fapt.
Mama pare să îmi fi înțeles explicațiile și motivele și încearcă și ea să ajusteze noile informații conform stilului său de viață (ea ține mult post, spre exemplu), gusturilor și preferințelor ei alimentare.
Nu mai trebuie să am bătălii cu ea despre consumul de dulciuri în casă. Nu mă mai surprinde neavizat cu prăjituri (deși acum rezist puțin mai bine), nu mai face icre și nu insistă să mai facă maioneză de casă când vine în vizită.
Știu că într-o familie este mult mai dificil. Trebuie să gătești de toate și cât mai diversificat, nu doar pentru cei mici, dar și pentru a acoperi preferințele celorlalți membri ai familiei.
Am trecut prin asta și nu a fost ușor, dar am reușit să păstrez un echilibru, cu toate că era nevoie de mai mult timp și ceva voință.
Dacă unul e carnivor înrăit și celălalt vegetarian, dacă cineva are un metabolism forte și bagă cartofi prăjiți zi-lumină și celălalt și-i permite de două ori pe lună, atunci va fi o provocare de zile mari. Sunt sigură că experiențele sunt vaste și mi-ar plăcea să le citesc dacă ni le împărtășiți.
Singurul sfat la care mă pot gândi este să mâncați din toate dar moderat. Și așa ajungem la ce am tot spus: moderația poate să facă diferența!
Până la următoarea întâlnire o săptămână savuroasă și activă vă doresc!