Haideți să vedem ce a mai vizitat Oana Iancu în America de Sud.
După un drum destul de obositor de 8 ore cu autocarul am ajuns în Neiva și am luat minibusul spre Villavieja. Aici aveam două opțiuni – să ne cazăm în sătuc, unde se aflau câteva pensiuni sau să luăm un mototaxi până în deșert și să ne cazăm chiar acolo, la gazdă.
Deșertul Tatacoa este cea de-a doua mare zonă aridă din Columbia și se întinde pe o distanță de 330 de metri. De fapt, nici măcar nu este un deșert propriu zis, ci o pădure tropicală uscată. Un lucru e sigur – un loc mai fotogenic ca ăsta, rar mai întâlnești! Liniștea de aici….și puzderia de stele…
Am ales să ne cazăm în casa Donei Lila, despre care citisem și pe Lonely Planet.
Cazarea este foarte simplă și costă 10 dolari de persoană. Cât dai, atâta face, baia e în curte, apa e, bineînțeles, rece și electricitate ai doar între orele 17:00 – 08:00.
La prețul de 10 dolari se mai adaugă vreo 3 pentru închirierea unui prosop și încă 3 pentru un mic dejun de care nici nu ne atingem.
Am remarcat un lucru foarte ciudat – cafeaua servită în pensiuni sau chiar în unele restaurante este slabă și deloc bună. Și doar suntem în țara cafelei!
După câteva discuții cu localnicii aflăm că de fapt cafeaua bună merge către export, Columbia fiind al treilea exportator de cafea din lume! Vom avea parte de ea când ajungem în Manizales, în regiunea plantației de cafea. Noroc că am cumpărat un pachet de cafea din aeroport!
A doua zi ne-am plimbat prin deșert, care este de o frumusețe aparte.
O liniște care te îndeamnă la meditație, aer curat, peisaj unic și mulți cactuși.
Poți număra pe degetul unei mâini activitățile pe care le poți face aici: privitul stelelor (doar în Africa am mai văzut un cer cu atât de multe stele), vizitarea Observatorului Astronomic, plimbări prin deșert pe jos sau cu calul, reflectaarea la sensul vieții, destul de relaxant, nu?
Dar două zile de deșert ne-au ajuns și punem deja la cale planul pentru următoarea aventură.
Intenționăm să coborâm spre Ecuador iar următorul oraș columbian pe care să-l vizităm prima dată o să fie Popayan.
Aventura de abia începe pentru că tocmai am aflat că singurul autobuz care merge spre Popayan e la 6 dimineața iar din deșert până în terminalul de autobuz facem vreo oraă și jumătate.
Prin urmare, trebuie să ne trezim în miezul nopții, la 3, ceea ce nu ar fi o problema dacă am avea transport până acolo. Negociem cu un localnic să vină să ne ia cu mașina în jurul orei 3. Acesta nu vrea să lase prețul călătoriei mai jos de 40 de dolari. Nu avem încotro, și plătim pentru că nu vrem să mai rămânem încă o zi în deșert.
Ne propunem să ne culcăm relativ devreme dar începe ploaia. În deșert! Cam care sunt șansele? Plouă de rupe, cu tunete și fulgere; acoperișul nostru este dintr-o tablă iar stropii cad cu un sunet asurzitor.
Adormim cu chiu cu vai, iepurește, cu ochiul pe ceas. Alarma sună la 3, iar ploaia cade cu aceeași încăpaățânare.
Deșertul s-a transformat într-o baltă ce mustește de noroi, iar mașina care trebuie să ne ia nu se vede nicăieri.
La trei jumate renunțăm să ne mai lungim gâtul după farurile mașinii și ne băgăm la loc, în pat. Pe la 4 un claxon sună isteric în noapte.
A ajuns și mașina noastră, doar că poarta e încuiată. Pornim elegant cu bagajele prin noroi și sărim gardul până la mașina. E altă mașina și alt șofer. Ne explică precipitat că mașina șoferului cu care negociasem s-a stricat și el l-a înlocuit.
Îi spunem că nu mai e timp, autobuzul pleacă într-o ora. Urmează un maraton infernal în care credeam că mașina se va rupe în două.
Colac peste pupăză, o cireadă de vite care ne-a mai tăiat și calea. Într-un final ajungem cu 15 minute mai târziu. Răsuflăm ușurate, autocarul ne-a așteptat!
Nu e cel mai comod autocar, dar nu prea mai avem ce face. De fapt nici nu e autocar ci un microbuz, model vechi.
Suntem singurii turiști din microbuz iar alături de localnici avem și doi câini. Serpertine. Miros de câine ud. Vreau să dorm, dar nu pot. Mă chircesc și contorsionez, dar tot nu reușesc să ațipesc vreun pic. La următoarea oprire îmi cumpăr o cafea. Nu mai are sens să încerc să adorm, mai bine admir peisajul care este cu adevărat spectaculos.
Sursa fotografiilor: arhiva personală a Oanei Iancu
