V-am spus că am pe Facebook un profil numit Imperfect Choices?
Am ales să îi spun așa pentru că literalmente alegerile mele culinare sunt uneori, imperfecte.
Și nu vorbesc de macronutrienți; că poate vreodată o să mănânc vreun bulz, a cărui mămăligă conține deja enorm de mulți carbohidrați, grăsime și să nu uităm desigur de proteina din brânză și bacon; fără să mai menționez cele probabil 700 calorii care intră într-un bol de genul acesta. Nu, mă refer și la mâncatul excesiv al mâncărurilor sănătoase: prea multe nuci, fructe- și mai ales la mâncatul emoțional, parcă așa îi spunea.
Sunt o persoană cu un program absolut normal de muncă; adeseori (de cele mai multe ori), cam aglomerat dacă stau să calculez, serviciu – antrenament – casă, între zilele, uneori grele la birou, antrenamentele seara târziu și lucrurile care din păcate nu se fac singure pe lângă casă, așa că pot ușor ajunge să am un regim alimentar destul de dezorganizat.
Când am început această călătorie a auto-educării în alimentație, m-a interesat un singur lucru: să ajung să îmi țin poftele sub control, să îmi ating nivelul necesar de proteină ca să mă pot reface după alergare și să nu mă mai învinovățesc îngrozitor atunci când am zile în care tot ce vreau este să îmi domolesc creierul cu ceva ce îi place, indiferent de oră, indiferent că este sau nu zi de antrenament, sau că stau sau nu în planul caloric propus.
De abia a trecut un an de când investighez, încerc, dau greș, mă enervez, o iau de la capăt.
Dar cred că am reușit puținul de până acum, prin perseveranță, văzând că totuși rezultatele apar. Reușesc să îmi țin poftele sub control mai bine (am în casă nuci, migdale, stafide și cartofi – alimente pe care nu le-ai fi găsit înainte pentru că odată pornită nu mă puteam opri din mâncat, așa de rău era! La fel este și cu cantitățile – chiar dacă trebuie să le cresc pe perioada antrenamentelor mai grele – acum pot sta în termenii pe care mi-i propun, atât în cazul caloriilor, cât și al mărimii porției.
Ca să ajung aici, cred că am încercat un pic din de toate. Am încercat să mănânc mai puține calorii și mi-a fost ok atâta timp cât eram în pauză de alergare.
Odată începute antrenamentele îmi este prea foame mai ales seara după alergare, așa că urc la 1.800 pe zi.
Da, am spus că seara nu este un moment prielnic să mănânci pentru că ar trebui să dormi nu să digeri și multe alimente se depun altfel la ora aceea – și când zic seară, vorbesc după ora 21:00, când ajung eu acasă și nu pot să mă culc fără să mănânc ceva pentru că mă roade stomacul – am un nivel de aciditate ușor mai ridicat pentru că-s un om cam agitat – uite că și rimează! Dar am grijă să mănânc o supă sau o salată mică, evitând carnea spre exemplu, măcar dacă tot trebuie să diger, să nu fie muncă silnică.
Am încercat low carbs ca la carte. Vreo trei luni.
Prostia a fost că m-am decis să scot și carnea cu totul în aceeași perioadă, că parcă mâncasem prea multă, deși nu prea îmi stă în fire. Deci eram un vegetarian low carb, dacă există așa ceva. A mers exemplar de bine. Mă simțeam ușoară, digestia mergea strună, mă simțeam sătulă stând doar pe proteină și grăsime si nu am dus neapărat lipsa fructelor. Eu care, în mod normal, sunt carbs fan no. 1, fără drept de apel. Dar mi-am pus ambiția și am zis că dacă fac o treabă să o fac bine că altfel nici nu o să am rezultate clare.
Trei luni mai târziu, deși în perfectă stare de funcționare eram zob la alergare. Nici un strop de energie. Trăgeam de mine și la o alergare ușoară. Până într-o zi când mă prinde Radu Milea (antrenorul meu) la o alergare prin parc și mă întreabă: „Da’ ce ești așa moartă? Nu alergi la potențialul tău adevărat. Marți alergăm amândoi.”
Dacă l-ați cunoaște cum îl cunosc eu ați recunoaște un semnal mare de alarmă când zice lucruri din astea și mai vrea să te și scoată la antrenament. Deși eu am pus-o inițal pe seama plictiselii; i-or fi fost plecați din oraș coechipierii lui vitezomani, că eu una nu mă înscriu în categoria lui de performanță.
Din discuție în discuție, Radu află că mă lăsasem de zahăr procesat (asta era bine), dar și de tot zahărul în general, așa că rămăsesem doar cu ce se mai aduna pe ici pe colo de prin mâncare. Și carne lipsă. „Răduțoiu, lasă-te de prostii și pune mâna și mănâncă. Cu ce vrei să alergi?! Un pic acolo, nu mult, dar ceva tot trebuie.”
Am reintrodus fructele, încet, încet, un măr, o banană. Parcă s-a aprins lumina! Mi-a revenit energia, nu mai trăgeam de mine. Și, apropo de unicitatea fiecăruia, știu vegani care aleargă ultramaratoane, știu adepți low carbs care aleargă fără probleme.
Ei bine, eu nu. La mine n-a mers asta cu toate că fizic mă simțeam excelent. Am trecut și de etapa asta și am intrat pe partea de înțeles macronutrienți, câtă proteină, grăsime și carbohidrați avem nevoie pe zi etc. Este… o junglă în capul meu. Este prea multă știință în spate și pentru cineva cu timp limitat, să stau să calculez la riglă fiecare calorie și nutrient este mult prea mult.
Așa că am conceput o regulă de bun simț cum îi zic eu. În zilele cu antrenament cresc carbohidrații, dar nu peste limita setată, în zilele fără, îi țin jos și mă axez mai mult pe proteină și grăsime. Însă încerc să mențin mereu sus nivelul proteinei, lucru care nu îmi prea reușește de teama grăsimii pe care o duc peste limită.
Încă nu găsesc varianta unde să dezbin proteina de grăsime.
Avocado, carnea, brânza, tot ce are proteină are și grăsime, iar pudra proteică, deși ajută, nu poate reprezenta baza hrănirii mele, întrucât sunt fanul alimentării prin mâncare, mai mult decât prin suplimente. Așa că dacă aveți alte idei, aștept cu interes să mi le împărtășiți.
Și acum, partea cea mai grea, că de asta am lăsat-o la urmă. Mâncatul emoțional. În cazul meu asta se traduce printr-o zi grea la birou, în care apuc sau nu să mănânc la timp, mă supăr, sunt nedormită, am câteva săptămâni mai demoralizatoare din diverse motive, și poftele, dorința de dulce sau nepăsarea la ce și când bag în gură, predomină.
Acele momente când bunăstarea mea mentală primează în fața caloriilor și regimului alimentar.
Ceva de genul am pățit în ultimele trei săptămâni, când în urma unui cumul de factori – program încărcat la birou, mama cu o problemă de sănătate care m-a îngrijorat destul de tare, o durere în zona gambei, care mă stresează și îmi limitează antrenamentele – toate acestea s-au tradus în ultimele zile printr-o scăpare de sub control a caloriilor și în mică parte a poftelor. Slavă Domnului, am comis-o doar vreo două zile.
Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului
Odată, am simțit nevoia acută să mănânc dulce pentru că simțeam că mă apucă tremuratul dacă nu făceam asta, eram nedormită și foarte obosită. Am prins o pungă desfăcută de „bavete” (nici nu știam ce sunt alea până marțea trecută), de la o colegă, și am mâncat-o pe toată. Adică în jur de 470 calorii, foarte mulți carbohidrați și vreo 20 gr proteină, spre norocul meu. La grăsime nici nu m-am mai uitat, ce mai conta oricum?! Dar, pentru că stătusem în grafic cu planul de acasă până în acel moment, nu am sărit peste cele 1.800 calorii propuse, cu tot cu cina (mai mică ce e drept) din seara respectivă.
Însă, la nici o zi după, în apogeul tuturor delegațiilor care au avut loc în această perioadă, n-am avut timp să mănânc aproape deloc și am tot ciugulit ce era pe mese: mini pateuri cu brânză, mini croissante cu ciocolată, vreo 3-4 bucăți de sushi. Deși nu am mâncat exagerat de multe, toate cele enumerate sunt calorice, și nu foarte hrănitoare.
Și mai prost a fost ce s-a întâmplat după, când am fost la recuperare cu gamba și am ajuns pe la 10 seara acasă, obosită fizic și psihic, și relativ demoralizată că nu dau de cap problemei cu piciorul. Relativ ruptă de realitate, mi-am pus în farfurie (pentru că îmi era extrem de foame) tot ce am simțit nevoia să mănânc: macrou afumat pentru că era sărat, sos de chilli, câțiva sâmburi de nucă și șapte gauffre din cartof dulce. Adică undeva un pic peste o mie de calorii.
Am mâncat astfel, la 10 seara, mulți carbohidrați, grăsime grămadă și ceva proteină, provenită din macrou și ouăle din gauffre. În traducere liberă: dezastru!
Nu a contat, cu toate că undeva creierul tot încerca să îmi spună:„ Ești varză, ai comis-o într-un stil barbar din toate punctele de vedere”. M-am trezit a doua zi și am sărit peste micul dejun cu doar o cană de ceai pentru că nu prea mi-era foame – la cât băgasem cu o seară înainte cred și eu, iar restul zilei m-am încadrat în regimul normal, fără alte excese.
Trebuie să învățăm să trăim și să acceptăm aceste momente, zic eu. Altfel toată nebunia asta cu găsirea echilibrului alimentar poate deveni un stres. La fel de important însă, este să nu comitem erori prea des, gen de trei ori pe săptămână.
Atunci deja, aș zice că e un fel de delăsare, când ne mințim singuri că nu e așa grav.
Pașii înapoi se fac repede, progresul vine mult mai greu așa că nu vă sabotați singuri munca și rezultatele câștigate din greu.
Și pentru că tot am povestit de gauffre, vă las mai jos rețeta la care am tot muncit în ultima vreme. Mai am de făcut îmbunătățiri la ea, dar eu zic că merge încercată și în versiunea aceasta:
Gauffre din cartofi dulci
350 gr cartof dulce copt sau fiert
125 gr de făină de grâu întreg (eu am folosit 7 spice) sau făină de cocos/migdale
2 ouă întregi
1 lingură de ulei de cocos
250 ml lapte de cocos
1 linguriță de praf de copt
1 linguriță de scorțișoară
1 linguriță cu vârf de cacao
1 linguriță de bicarbonat (eu nu am pus când am făcut această rețetă ultima oară, pentru că n-am avut)
esență de vanilie
Toate ingredientele se mixează cu blenderul până când se obține o pastă relativ moale.
În aparatul meu de gauffre intră 3 linguri din această pasta, fiecare gauffre se coace cam în 8 minute fiecare.
Din calculele mele toate ingredientele acumulează cam 1.160 calorii. Mie mi-au iesit 9 bucăți de gauffre, deci 128 calorii una din care 19 gr carbohidrat/4.2gr grăsime/3.7gr.
Gauffrele se pot servi cu unt de arahide sau iaurt low fat, cu topping de fructe si miere/sirop de arțar (opțional).
O săptămână savuroasă și activă vă doresc!