După mai bine de opt ore de mers cu autobuzul, ajungem în Popayan, capitala regiunii Cauca.
Ne cazăm într-o superbă casă colonială, cu o grădină interioară plină de flori, plante și un renume de invidiat. Costă ceva mai mult decât bugetul maxim de cazare dar, după ultima experiență din deșert, merită să ne răsfățăm. Avem și apă caldă, fierbinte chiar, și cu presiune! Nu apucăm să ne odihnim prea mult pentru că ieșim să explorăm orașul.
Popayan este un oraș colonial destul de frumușel, poreclit și Orașul Alb, deoarece majoritatea clădirilor sunt vopsite în alb.
În Piața Centrală tronează impunător Iglesia (Biserica) de San Francisco, unde ne atrage atenția turnul cu ceas, care este un simbol bine cunoscut al orașului. Sunt o mulțime de biserici prin zonă, dar alegem să ne alăturam unui free walking tour. Ghidul e un student ale cărui informații despre oraș par bazate mai mult pe legende decât pe fapte reale.
Singurul lucru cât de cât concret pe care îl aflăm e că orașul a fost fondat în 1537, în rest, ne plimbă prin centru, întrăm într-o facultate apoi într-o cofetărie, să gustăm niște delicii locale.
Încercăm câte puțin din fiecare, niște empandas (un fel de colțunași umpluți cu cartofi și sos de alune), tamales (o pastă din cartof și sos de alune, fiartă în frunze de banan și niște sucuri/înghețată din fructe proaspete).
După acest mic festin urcăm pe dealul El Moro de Tulcan, un deal artificial construit pe o fostă piramidă. Ne luăm rămas bun de la ghid și ieșim la cină, unde punem țara la cale. Am decis de comun acord că mare lucru nu e de făcut pe aici așa că ne uităm de bilete pentru următoarea destinație – Ipiales.
După alte 8 ore cu autobuzul, pe serpentine, ajugem într-un final în Ipiales, oraș tare urât, la prima vedere. Oricum acesta nu e destinația finală ci doar un punct de oprire pentru Sanctuarios de Lajas, o impresionantă mânăstire neo-gotică construită pe un deal, într-un canion săpat de un râu.
Această biserică are o poveste interesantă, înconjurată de mistere.
Legenda ei ne poartă înapoi în timp, în anul 1754 când o femeie saracă şi Rosa, fiica ei, surdo-mută, s-ar fi adăpostit de o furtună puternică între stâncile unde se află azi sanctuarul.
Fetiţa ar fi văzut chipul Maicii Domnulu pe o rocă şi i-ar fi zis mamei sale:„Mestiza mă cheamă” și a arătat silueta iluminată cu fulgere. Această apariție a Fecioarei Maria a avut drept rezultat un pelerinaj în masă, soldat cu ocazionale cazuri de vindecare miraculoasă.
Biserica Româno-Catolică a binecuvântat acest lăcaş în 1951, iar din 1994 a fost numit basilica minor.
Îm Ipiales, noi am vrut să ne cazăm într-o mănăstire renumită, Casa Pastoral dar nu mai erau locuri libere, așa că am ales din cele 5-6 cazări, toate foarte modeste.
Peisajul e superb, dacă reușești să faci abstracție de frig. Și eu care fug de iarnă!
Cele câteva bogedi din sat au o specialitate culinară locală de care nu vreau să mă ating- porcușor de Guineea la proțap.
Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului
Pagini: 1 2
